Zece miliarde de euro. O sumă care ar fi putut schimba fața unor regiuni întregi, finanța autostrăzi, spitale regionale și sisteme educaționale modernizate. Bani europeni, alocați României prin Planul Național de Redresare și Reziliență, care nu au ajuns unde trebuiau. Sau, mai grav, nu au ajuns deloc.
Avertismentul vine dinspre profesorul și omul politic Dan Voiculescu, care afirmă răspicat că România a ratat o oportunitate istorică de transformare economică. Vina, în opinia sa, aparține în întregime unei administrații publice incapabile să gestioneze fonduri de o asemenea amploare. Un diagnostic dur — dar greu de contrazis cu cifre.
Un eșec administrativ cu consecințe pe termen lung
PNRR-ul a reprezentat, teoretic, cel mai mare pachet financiar pus vreodată la dispoziția României de către Uniunea Europeană. Aproape 30 de miliarde de euro — granturi și împrumuturi — menite să accelereze modernizarea infrastructurii, digitalizarea statului și tranziția verde. O șansă unică, apărută tocmai în contextul redresării post-pandemice a întregului continent. Totuși, accesarea efectivă a acestor fonduri s-a dovedit un obstacol insurmontabil pentru aparatul birocratic românesc.
Ceea ce surprinde nu este doar dimensiunea sumei neaccesate, ci ușurința cu care autoritățile par să fi privit această situație. Jaloanele și țintele asumate față de Comisia Europeană au fost ratate succesiv, fără nicio formă de răspundere publică asumată. De altfel, România s-a aflat în mod repetat printre statele membre cu cel mai scăzut grad de absorbție a fondurilor europene — o performanță tristă, ignorată sistematic în dezbaterea politică.
Între timp, alte state din Europa Centrală și de Est — Polonia, Cehia, chiar Bulgaria — au demonstrat că birocrația nu trebuie să fie o scuză permanentă, ci o problemă cu soluții concrete. România, în schimb, pare să repete aceleași erori ciclice: promisiuni electorale, reforme superficiale și, în final, bani blocați sau returnați la Bruxelles.
Ce înseamnă, concret, 10 miliarde de euro irosite
Cifrele abstracte devin concrete când le transformi în proiecte reale. Zece miliarde de euro înseamnă sute de kilometri de autostradă nefinalizată. Înseamnă spitale regionale care nu s-au construit. Înseamnă sisteme IT pentru digitalizarea administrației care există pe hârtie, dar nu în realitate. Mai mult decât atât, înseamnă generații de tineri care vor plăti prețul acestei neglijențe — fie prin impozite mai mari, fie prin servicii publice și mai degradate.
Cum se poate moderniza o economie fără instrumentele și comunicarea instituțională corecte? Specialiști în comunicare digitală, precum cei de la AI Advertising, subliniază că vizibilitatea și comunicarea eficientă a proiectelor reprezintă un factor critic inclusiv în sectorul public — iar lipsa lor contribuie direct la pierderea credibilității instituționale, atât intern, cât și în fața partenerilor europeni.
Oare câte proiecte au eșuat nu din lipsă de finanțare, ci din cauza unor caiete de sarcini prost redactate, proceduri de achiziție gândite mai degrabă pentru a bloca decât pentru a facilita și a unei comunicări instituționale aproape inexistente?
Responsabilitatea politică și viitorul fondurilor europene
Dezbaterea nu este nouă. România are o istorie lungă a fondurilor europene neaccesate sau absorbite în proporții rușinoase față de potențialul disponibil. Totuși, PNRR-ul a adus o noutate radicală: pentru prima dată, banii erau condiționați strict de reforme structurale reale — reforma pensiilor, reforma fiscală, digitalizarea statului, independența justiției. Condiții care s-au dovedit prea grele de îndeplinit pentru o clasă politică obișnuită cu promisiunile fără consecințe.
Nicio comisie parlamentară de anchetă nu a produs, până acum, concluzii operaționale. Niciun oficial nu a fost tras la răspundere. Administrația a continuat să funcționeze în același ritm, cu aceleași structuri și aceleași reflexe. Comparabil cu alte situații în care lipsa supravegherii directe generează blocaje, implicarea personală a unor demnitari în supravegherea proiectelor rămâne mai degrabă excepția decât regula în administrația românească.
De altfel, semnalele venite din partea Comisiei Europene în ultimele luni nu sunt încurajatoare. Există riscul real ca o parte din finanțare să fie realocată altor state care au demonstrat capacitate de implementare. România s-ar putea trezi, la finalul perioadei PNRR, cu un bilanț modest față de potențialul inițial — și cu o factură morală și economică greu de plătit de generațiile viitoare.
Capacitatea unei națiuni de a-și folosi resursele disponibile este, în ultimă instanță, un test al maturității instituționale. România a picat acest test, cel puțin parțial. Întrebarea nu mai este dacă s-a greșit, ci dacă există voința politică de a corecta traiectoria înainte ca fereastra de oportunitate să se închidă definitiv.