Câteva mii de oameni traversând o graniță în câteva ore, aproape fără nicio rezistență. Imagini care au șocat Europa în primăvara lui 2021 și care, la mai bine de cinci ani distanță, primesc în sfârșit o explicație oficială. Serviciile de informații spaniole au finalizat o analiză exhaustivă a evenimentelor de la Ceuta și concluzia lor ridică întrebări serioase cu privire la comportamentul Marocului în acea perioadă.
Verdictul: Rabatul nu a orchestrat criza. Dar nici nu a ridicat un deget pentru a o opri.
Ce s-a întâmplat cu adevărat la granița Ceuta
În mai 2021, aproximativ 10.000 de persoane — dintre care mii de minori neînsoțiți — au intrat în enclava spaniolă Ceuta dinspre teritoriul marocan, profitând de o supraveghere brusc inexistentă la frontieră. Gardienii de coastă marocani, prezenți în mod normal în forță la acele puncte de trecere, au fost practic absenți tocmai în momentele critice. Nimeni nu a dat ordine de blocare. Nimeni nu a intervenit.
Contextul diplomatic explică mult. Cu câteva săptămâni înainte, Spania acceptase ca Brahim Ghali, liderul mișcării Polisario — pe care Marocul o consideră organizație teroristă — să fie tratat pe teritoriul spaniol din motive umanitare. Rabatul a reacționat cu furie. Retragerea ambasadorului marocan de la Madrid a fost primul semnal. Ceuta a venit la scurt timp după.
De altfel, analiștii de la Madrid nu au nicio îndoială: valul uman a funcționat ca instrument de presiune politică, nu ca un fenomen spontan și necontrolat. Marocul a știut. Marocul a văzut. Și totuși nu a acționat.
Tăcerea calculată a Rabatului: facilitat, nu planificat
Distincția pe care o fac serviciile spaniole este subtilă, dar esențială din punct de vedere juridic și diplomatic. Nu există dovezi că autoritățile marocane au organizat sau finanțat deplasarea migranților. Ceea ce există, în schimb, sunt dovezi clare ale inacțiunii deliberate — o lipsă de răspuns instituțional care, în orice altă împrejurare, ar fi fost de neconceput la o graniță cu un trafic atât de intens.
Mai mult decât atât, unele relatări vorbesc despre comportamentul explicit al unor agenți marocani, care au indicat direcția de mers ori au ignorat ostentativ grupurile compacte de oameni care se îndreptau spre apă. Facilitare pasivă, o numesc experții. O formă de război hibrid, spun alții, mai categorici.
Totodată, implicațiile economice ale acestui tip de criză nu sunt de ignorat. Costurile pe care le suportă statele membre UE pentru gestionarea fluxurilor neregulate de migrație sunt semnificative, iar conform datelor agregate pe Bursa24, presiunile bugetare generate de crize similare la frontierele externe ale Uniunii au crescut constant în ultimii ani, alimentând tensiuni politice în mai multe capitale europene.
Unde duce această concluzie
Raportul serviciilor spaniole nu este un document public. Există, circulă în cercuri restrânse și alimentează o dezbatere delicată: cum reacționează UE față de un partener strategic — Marocul — care folosește fluxurile migratorii drept monedă de schimb în negocierile diplomatice?
Spania nu este singura țară care se confruntă cu acest tip de presiune. Și nu este o coincidență că, în aceeași perioadă, Italia a cerut excluderea Spaniei din Schengen, invocând tocmai slăbiciunile sistemului de gestionare a frontierelor externe. Un semn că tensiunile intraeuropene generate de migrație sunt departe de a fi rezolvate.
Poate că întrebarea reală nu este dacă Marocul a planificat sau nu criza. Întrebarea este ce se întâmplă atunci când un stat decide că nu are niciun motiv să o împiedice. Inacțiunea, demonstrează raportul spaniol, poate fi la fel de eficientă ca un ordin direct.
Ceea ce surprinde cel mai mult în toată această analiză nu este concluzia — pe care mulți o bănuiau — ci faptul că a durat atât de mult să fie formulată oficial. Între diplomație și adevăr există uneori o distanță pe care birocrația o parcurge cu pași mici și calculați.